Spira mirabilis

 Draga David                      

                                      UZDINUL DIN MINE

Meditatii despre prietenie

         Prin 1980

            Azi am primit o scrisoare plină de secrete şi exaltări copilăreşti. Am surâs. Prietena mea este într-adevăr  copil şi m-am întrebat la ce foloseşte prietenia.

            E aşa de uşor să te cunoşti cu cineva, sa porţi conversaţii banale cu o cafea în faţă,  la o ţigaretă, ascultând o muzică discretă care aminteşte de vremuri trecute. În acelaşi timp te întrebi ce fel de fiinţă este de fapt persoana cu care vorbeşti, iar daca îi puni întrebarea, v-a zâmbi încurcat...dar în felul acesta se poate lega şi o prietenie. Atunci încep destăinuiri, vizite intense şi sfaturi prieteneşti, tot la o ţigaretă, cu o cafea înainte şi la o muzică discretă.

            Şi ca să rămână prietenie, tot trebuie să se reducă la cele relatate mai sus. Astfel ne câştigăm prieteni care ne pot ajuta, sau cărora le putem ajuta. De abia atunci se leagă o prietenie adevărată , de care ne vom aminti cu nostalgie, fiindcă timpul trece şi tot ce are un început , are şi sfârşit.

            Multe prietenii durează cu anii, altele rămân amintiri plăcute sau neplăcute. Neplăcute fiindcă după un timp, după multe conversaţii banale sau destăinuiri secrete îţi dai seama că tot ce se întâmplă este superficial, că persoana respectivă nu are calităţile morale care ţi s-a părut că le are, că prietenia legată , de fapt, nu există, că ea este doar o cunoştiinţă pe care, dacă vrei, ai putea să o saluţi în treacăt. Şi totuşi, câte prietenii adevărate am legat în viaţă?

            Azi, la o ţigare , cu o cafea înainte şi la o muzică discretă care evocă amintiri, mă gândesc la prietenii  şi prietenele mele.

 

 

Aşteptarea

  9 martie 1983

            Vântul ploios îmi aduce azi a 80-a vară a vieţii. Mă numesc şi azi Tudora, la fel ca şi înainte cu nişte zeci de ani. Atunci am aşteptat cu  surâs viaţa. Acea mare tulbure care mi-a lăsat urme de sare prin păr şi urmele valurilor pe faţă.

            Am aşteptat cu seninătatea copilului primăvara, pentru ca, atunci  când vine, să aştept sosirea verii, apoi tristă ivirea toamnei care anunţă iarna grea. Şi iar am aşteptat o viaţă întreagă ceva, pentru ca să nu ştiu nicicând dar s-a terminat aşteptarea şi dar acel ceva a trecut neobservat sau poate de abia o să vină, poate atunci când eu nu o să mai exist. Am aşteptat 80 de ani fericirea.

            Iar acum mă aşteaptă cea mai lungă şi cea mai grea aşteptare, aşteptarea vieţii de apoi. Mă întreb, nu aşteptam oare toată viaţa chiar acest moment?

 

 

Fără ploaie                                                    

           Trei-patru străzi – un sat la o margine de pădure. În apropiere curge molatic Timişul. Pământul ars de soare şi-a deschis gurile setoase care sătenilor par imense.

            - Şi nici azi nu ploaie – zice unul.

            - Nu... – raspunde apatic celălalt.

            În acest timp dinspre apus spre sat se rostogolesc nori grei , nori cenuşii, cum demult nu a văzut satul.În nişte clipe văzduhul  se electrizează, tună şi fulgeră, se întunecă, copacii se încovoaie, vântul turbează. Furtuna se declanşează.

            - Şi totuşi... – zice primul.

            - Da! – răspunde al doilea excitat.

            Oamenii iasă înaintea ploii, pe câmp feţe cu mâinile ridicate îndreptate spre cer aşteaptă.  Iar norii sus viermuiesc, se zbat, se adună şi se împrăştie, joacă un dans nebun, fulgerele se înteţesc, zgomotul lor zguduie ferestrele şi dintr-o dată... Tăcere.

            O tăcere apăsătoare, o tăcere care sufocă, plină de întrebare: va ploua oare? Şi ca răspuns întrebării mute un trăsnet zguduie acoperişul casei , peste focul trimis de Prometeu cad stropi mari , biciuiesc frunzele deja vestejite, acoperă feţele aspre ale ţăranilor, adapă pământul uscat. Pe străzi curg şiroaie tulburi , râul pare că-şi saltă apa spre cer, ploaia se împreunează într-un dans măiestru cu râul. Pădurea parcă se divide , fiecare copac astrângând cât mai mulţi stropi. Norii se mai zbat un timp, apoi trec fredonând jocul ploii peste alte sate.

            Copacii cu frunzele strălucitoare se domolesc, îşi îndreaptă coroanele spre soarele care apare în toată mândreţea sa. În stropii de pe corola florilor se oglindeşte curcubeul, la fel ca şi în bălţile risipite ici-colo. Gâzele din nou îşi încep zumzetul adormitor, râul îşi adună apele în vad şi curge liniştit văzându-şi de  drumul său. Oamenii îşi întorc feţele de la soarele orbitor.

            - A trecut! – zice unul.

            - Da, vom fi din nou un timp fără ploaie – zice celălalt , resemnat.

            Pământul apsoarbe ultimii stropi , ultimele dovezi ale milosteniei sfântului Ilie.

                                                    (Uzdin,  1982) 

 

 

Kolunja

 8.10.1995.

              Bilo nas je uvek i bogatih i siromašnih i bednih. Ali to nije bilo ono što nas je razdvajalo u našem detinjstvu  već pojedinačno saznanje svakog deteta da ono pripada  određenom društvenom sloju. Kod bogatih  to je bilo nametnuto saznanje jer oni nisu kao mali bili svesni svog bogatstva, a kod siromašnih  to je saznanje doprlo do dečijih mozgova ličnim iskustvom. To je ono najteže, hteo bi promeniti, a ne možeš, tek si nejako dete .

              Bilo je to u osnovnoj školi , verovatno u VII -om razredu. Dobili smo za domaći  da naučimo napamet neku pesmicu. Čim sam se vratila iz škole, uradila sam domaće zadatke pa sam tako naučila i pesmicu. Volela sam da u svoje slobodno vreme ne mislim na dužnosti, naročito školske. Ostao mi je dobar deo popodneva za skitnju . Rešila sam da odem do Rodike, ona je stanovala u samom centru sela.

               Bilo je lepo sunčano popodne. Ne sećam se godišnjeg doba, već zelenila parka i određenog mrtvila u centru, Na korzou samo ja i lipe. Popodnevna zapara. Svi su se sklonili po kućama , samo ja šetam i uživam u svojoj samoći. Brojim cigle - kocke na stazi, pa mi dosadi. Podignem pogled, lepše je gledati  neobuzano  zelenilo  parka. Sve je u njemu raslo gde mu se prohtelo, retko se kosila i trava. Crkva bi bila ugušena bujnošću nadolazećeg leta, ali se nije predavala.  Štrčala je uspravna iz te divljine dok joj se toranj spajao s nebom. Retko se koje dete usuđivalo da šeta tim parkom sam, sem predviđenim stazama. Zato i nisam očekivala  pognuti lik nad knjigom u moru zelenila. Kolunja! 

                Sedeo je naslonjen na tananu brezu . Bio je udubljen u pesmu - naš domaći zadatak. Kao da je osetio moj pogled, podiže glavu, a oči nam se sretoše razdvojene ogradom kao zatvorskim rešetkama. Bila sam  zbunjena. Čak sam ga u toj zbunjenosti pitala šta tu radi. Ne sećam se odgovora. Sećam se blistavo plavog pogleda, sanjalačkog, kao da se svo nebo u njemu stopilo. Sećam se blagog izraza lica, u zanosu. Plava tanka kosa mu je igrala na čelu. Bejaše visoko i mršavo dete Kolunja u tim godinama. Uvek blago, nikada ga nisam čula da viče. U tom trenutku se bio stopio sa prirodom pa je pravo čudo da sam ga i primetila. Nekako mi je bilo jasno, bez i da ga pitam, zašto je  došao u park da uči pesmicu. Prosto su se složile kockice od načutih dečijih priča o njegovoj porodici. 

                  Bilo mi je žao što sam ga uznemirila. Bilo mi je žao što je i on shvatio  u onom trenutku spajanja naših pogleda da ja znam. Da sam shvatila njegovu muku. Nije bilo  pomoći, mogla sam ga jedino voleti i ceniti još više . Nikada mu nisam pomenula naš susret. Ali zato njegovo spajanje s prirodom, dečakovo nalaženje najboljeg ambijenta , iz muke , ne iz hira, za učenje pesmice, često spominjem svojim učenicima. Kolunja me je naučio nečemu, njegovo se iskustvo kao čudo prenelo na mene i ja sam shvatila bez reči jad i bedu jednog detinjstva  koje se spasavalo u ravoteži s prirodom.

                    Bilo je to davno. Pre skoro 20 godina. Kasnije je svako krenuo svojim putem. Jednog sam dana  čula da Kolunja stiže sa granice - u kovčegu. Tek je počeo da služi vojni rok. Nikada nisam mogla zameniti te dve slike. Za mene je Kolunja ostao u onom parku, nasmejan i spokojan sa knjigom u ruci, stopljen sa svemirom pre vremena.

 

 

Uzdin 

oktobar, 1996.

            Uzdin –kolevka mog radosnog detinjstva. 

            Krenete li od Pančeva prema Zrenjaninu , zastanite na pola puta. Uz prilično zakašnjenja voz će vas ostaviti na već oronuloj stanici. Uzdin. Prepoznaćete ga po neodoljivom mirisu lipa juna meseca. Po mirisu bagrema u maju.

            Široka kockasta staza vodiće vas do samog centra. Lipe kao putokazi, s jedne i s druge strane staze, nadgledaju svaki vaš korak, slušaju vaše dogodovštine iz voza, vaše priče iz dalekih gradova, gde one nikad neće ići. Mirno šume u jesen, teško saginju svoje ruke prepune snega zimi.   Uvek staložene,kao majke koje grle svoju decu tako lipe svojim već spojenim granama grle stazu. I nas, putnike namernike.

            Stigli ste pod okriljem lipa do treće, glavne  ulice zvane i Tudor Vladimiresku. Ime je dobila po poznatom rumunskom buntovniku iz Rumunije. Znaćete da je to centar po ogromnom parku u čijem je središtu  crkva, jedina u selu, koja ponosno , sa visina svojih zvonika nadgleda svokodnevni rad meštana. Zajedno sa rodama. A znaćete da je to uzdinski park zbog stogodišnje ograde, do pola cigla, a od pola u nežnoplavo ofarbano gvožđe da bi se stopila sa bojom neba. Ograda čuva civilizovanu divljinu parka. Postoji jedna jedina betonska staza koja spaja drugu i treću ulicu lučno obilazeći crkvu. Sve ostale stazice su poludivlje, to su staze koje prave zaljubljeni željni mira i spokojstva prirode, a taj park i jeste oaza mira u samom centru sela gde večito vrvi od ljudi, naročito sredom, pijačnim danom.

            Najlepši mi je park u jesen. Oblači se šarenilom boja i čini vam se da je sam Bog sišao sa crkvenih slika Konstantina Danila da ga okiti nebeskim sjajem. Tu, vite jele, modrozelene, pored , bledožute sramežljive breze, žalosna vrba onamo, sa svojim oker lijanama do zemlje... Šarenilo žive ograde  oivičava stazu – divlju  već u jesen – kojom se za Uskrs šetaju vernici tačno u 3h ujutro, obasuti rosom sa zvezda, u znak hvale Bogu za vaskrsenje Njegovog sina.

            Produžite li do drugog kraja sela , naići ćete na prizor iz bajki . Veštačko jezero  - uzdinski ribnjak, pružiće se pred vama kao ogledalo. Sunce se kupa u njegovim vodama pri zalasku. Obuhvata vas mir i svežina koju samo voda jezera može da pruži. Leti, avgusta meseca, vide se oka procvetalog lokvanja na njemu. Tu i tamo po koja riba, iskačući ,veselo vas pozdravlja crtajući  pravilne krugove po inače spokojnoj površini. Kreket žaba uveče podseća vas da se u selu već pale noćna svetla dok komarci izvode svoj ludi ples. Gledajući tu harmnoniju prirode zaboravljate ko ste , odakle ste i kuda ste pošli.

            Krenete li ipak dalje, iza šume koja počinje od same obale jezera, dočekaće vas Tamiš, star koliko i Panonska nizija. Pun je okuka i lepih plaža koje spremno dočekuju posetioce, pogotovo Prvog maja. Zadiviće vas stare bukve , ogromni lešnici na njegovim obalama i po koji  uplašeni zec, kao i belina nerazgaženog snega zimi. Zadiviće vas miomiris divljih  zumbula u rano proleće, ali i gomile lešnika  vrednih veverica u jesen. Zavolećete pesmu ptica tokom tri godišnja doba  i poželećete da zauvek ostanete u toj netaknutoj divljini, a tako blizu civilizacije.

            Budete li jednom samo prošetali ovom stazom, od železničke stanice do šume , zavolećete Uzdin isto kao što ga i ja volim .

 

 

19.9.2009.

   Cheia sol

 

                     Muzika sfera.

                            Igra muzike.

                                    Ples nota.

                                              Ti!

 

            „Cheia sol“. Un loc pentru toţi – căminul Uzdinului. Mâna ridicată, urechea aplecată asupra tonului pe care nu-l prea nimeream. Nenea.

            Strada  duzilor, a jocurilor copilăriei – strada a III-a. Chipul aplecat aruncă o privire peste noi, copiii anilor  '60.

            Nepromenljivog te pamtim od samog početka. Ce povară duceai în  spate de la vale? Neânţelegeri, neânţelegeri...sensibilitatea Peştilor. Ţi-au recunoscut-o DUPĂ... La ce bun?!

            Ilia – universul meu universitar. Stâlpul. Acela care nu a dat înapoi nici atunci când toţi s-au împrăştiat, fiindcă se ştie: „ Miševi prvo napuste brod koji tone.“

            Ilia –  SPERANŢĂ, CREDINŢĂ ŞI DRAGOSTE. Pentru aproapele său.

            Ilia – buneţe de suflet păţit.

            Ilia – sfat dat la timp.

            Ilia – faptă făcută la vreme.

            Ilie – cum te numea Elena, dus înainte de vreme.

            Drumuri părăsite. Ceşti de cafea nebăute la Mitică rămân.

            Ilia – muzica sferelor se aude încă în aerul Uzdinului, în romoarea picăturilor de ploaie din T. Vladimirescu 169.

            Vă duceţi toti, cu cine mai rămân?

 

 

 Miris prve ljubavi

3.4.2011.

            Koren bola isto se u Uzdinu nalazi.

            Sjaj maja, ni ubitačnih komaraca , ni ledene košave.

            Toliko godina nosim matricu prve ljubavi u glavi, sigurno je doneh još sa rođenjem. Ali što donesoh i bol, pitam se. Što ponesoh i plač, srceparajuću patetiku? Nemaš pojma ni što nisi s dragom osobom , niti znaš šta njemu smeta.Valjda nisam sazrela na tom planu još tamo negde...

            Plač, žalbe drugaricama,stalna priča o njemu u mojoj glavi. Lovila bih svaku reč (a tako ih je malo bilo ! ) koja se ticala makar i samo početnog slova njegovog imena.

            A nas nigde nije bilo.Iskreno, nikad. Što li prolih toliko suza, Gospode?! U tim godinama svako bude  bar jednom Romeo ili Julija.

            A zaista nije bilo ničega , nikad. Ni radi mrve uspomena bar. Moja uobrazilja, moja želja samo. Moja patnja je bila prava. I moje suze. Reka, ma, Tamiš je mali …I opet se pitam danas, čemu? Niko nikome dužan ostao nije. Ni reč, čak.

            Beše to neko kome sam težila. Beše to ti, koga nisam poznavala. Nikad. Ni sad. Svako bije svoje bitke i  kad se nalazimo na različitim kontinentima, a kao u istom gradu.Čini se vukla sam se za tobom kao rep Halejeve komete po ovim prostorima, ali te nikad ne stigoh. Nikad, čak ni onda kad saznah da  nas samo par ulica deli.

            A osetih te onda kao svog više nego ikog ikada više. Mnogo ljudi videh, mnogo ljudi upoznah… One koji nisu bar podsećali na tebe, zaboravila bih odmah, klik, reset. Next. Čak se i crni luk lepše smeši  iza luka tvojih brkova. Sećaš se?

            A nikad, zaista nikad ničega nije ni bilo. Mi nismo ni postojali sem u hologramu mojih misli. I gde god da si bio, sa mnom si bio, u crnilu oka suseda, u pokretu i osmehu kolege. U zvuku pesama. Ali to nisi ti, niti češ ikad biti.

            Selma pakuje svoje kofere…ali ne odlazi više na fakultet, odlazi iz svog sveta projekcija, ostavljajući ove reči kao trag, jer mi, mi nikad jedno bili nismo.

            A i kako bismo?! Nikad moju dušu spoznao nisi. Niti ćeš.

            Moja ljubav visi okačena o mirisu uzdinskih lipa.

 

                                                     

                                         Ubistvo u letu

                                                                6.3.2012.

Zovu nas raspareni trenuci sinhronicitetom,

ljubav je prebacila udicu preko okeana

hemingvejevski peca –

kostur koji je ostao dokaz je njenog postojanja.

Osmesi srca gluvare od pisma do pisma,

a njih, vrebaju galebovi u letu da ne zalutaju,

da se ne zaraze bolom drugih, radost da šire kao epidemiju...

Gomilamo reči umesto poljubaca,

amovi rečenica obgrle nam tela

fiksirajući ih za besne krevete u noćima punog meseca,

u noćima Eve.

Podatna duša bršljan bi da bude ,

da može još u letu da hvata jutarnja sunčeva koplja,

da ih usmeri ka tvom danu, svetao da ti svane.

Lilit ipak bezgrešno naslućuje

da se prosuo eliksir mladosti

kad se boca razbila o brod stvarnosti.

 

Prati dugu kotrljajući se

u traganju za mesecom duše svoje.

Šišarke budućih dana rascvetale su se i,

baš iz svake, kanu suza.

 

Tkaš postelju svoju od niti puteva

po kojima seješ, ćeliju po ćeliju, sebe,

ali gladan nežnosti u nju odlaziš

kačeći o klin sutrašnji još prazniji dan.

Čežnja za srodnim svetluca upletena

 u kosi sa druge strane obale.

Mosta nema.

Ostaje kao barjak na suncu da bledi

pogled uprt u nespojivo.

 

 

 La Uzdin în 1849

   ( Povestire inspirată de o  legendă povestită de Dan...)

      

            - Floooriaaa!

            Floricică, la urechicică, una, două, la amândouă...

            - Floria!!! – glasul deveni deja răstit.

            Unul ca doi, doi ca trei, trei ca unul, unul ca niciunul !

            - Aha! Iaca Pau! Dute caut-o pe fata aia, iară vin, bată-i să-i bată...! - cuvintele trec în blestem.

            Se ştie care fată trebuie căutată. Unicul Pau şi putea să o găsească. Nu fiindcă ea era departe,dar era ascunsă în lumea făurită de ea însăşi şi nimeni nu putea intra acolo dacă nu ştia cheia. Băiatul în fugă îşi scosese din sânul cămăşii fluierul şi cu degetele speriate intonă periniţa. Mai să-l răstoarne când ieşi din tufişul din fundul grădinii pe lângă care trecuse fără să o observe.

            -?!

            - Hai! – o luă rapid de mână  trăgând-o după el, neavând când explica ochilor căprui larg deschişi nenorocirea.

            Se lăsă trasă nu fiindcă îi era teamă, habar n-avea că trebuie să se teme , ci fiindcă era el, Pau , acela ... Vârsta? În doi – trei ani o s-o logodească şi dacă are urechi...da, desigur că are urechi, dacă are ochi, că tot spun .“Ai grijă ce faci, te vede Dumnezeu!“...

            - Grăbeşte!

            I se împleticesc picioarele, stătuse mult timp zghemuită în tufiş pentru a dispare  de pe acest pământ pentru cei de acasă. I-ar fi dar iar beţişorul şi hai cu gâştile la Bara Caldă! De găcăitul lor nu poţi fugi nicăieri, se sperie şi  imaginile din cap de o aşa gălăgie tâmpită...

            - Floria? Unde răul erai?!

            Capul mic se apleacă către gulerul rochiei purtată de toate fetele la rând în familie, câteodată şi de băieţii mai mititei. Floria era numai cârlioanţe şi urechi , părul ei bălai nu-l putea astâmpăra nimeni, la fel ca şi pe proprietara lui. Mereu iesea câte vreun cocor din codiţa împletită în trei , acum  , după ieşirea grabnică din tufiş,  chiar cam mulţi.

            În curte un furnicar! Toţi aleargă ca fără cap, asta-i vede ochiul stâng, iar cu marginea celui drept încearcă să priceapă ce face mama cu acul în mână la poalele rochiţei pe care , vâş! într-un moment i-a dat-o peste cap şi aia în faţa lui Pau!

            -Stai cuminte! – zice dur mâna aspră de tărimea bulgărilor din holdele mlăştinoase ale satului de pustă - Gata!

            Fiindcă a închis ochii de ruşine, nu ştia ce a făcut mama, dar rochia a devenit grea şi o trăgea la pământ.

            O luară iară de mână trăgând-o în casă, apoi brusc o împinseră în gaura cuptorului, aceluia mare, unde se făcea pâine, puseră duşnicul fără milă, paf! Întuneric! Încercă cu mânuţele să batâ în duşnic dar glasul mamei era aspru:

            -Tăcere! Te scot eu când trece, dacă...

            Se retrase în ascunzişul negru, iar poalele rochiei sunau...Cu degeţelele pipăi cusătura şi înţelese...

            Nu era prima dată ca prin sat să treacă soldaţi. Nu era prima dată să tremure de frică ascunsă sub poalele mamei încercând să nu audă ţipetele surorilor, până atunci fete mari, cărora în urma trecerii armatei doar plânsul le rămânea. Sudălmi se auzeau şi acum, când pe aproape , când afară... Frică? Închise ochii din nou, tot noapte era, zarea din coş îi cădea direct în cap luminând doar cocorii năstaşnici.Se zgribuli între zidurile reci care sufocau. Mirosul de funingină sufoca la fel, dar măcar moleciunea cenuşii domolea clinchetul din poala rochiei. Inima bate să-i iasă din piept, nările se umplu de praful cenuşii ridicat la fiecare mişcare... Floricică, mititică, la urechicică...Apci...una , două...apciha!

            - Taci năpustului, acuma ţi-ai găsit! – şoapta mamei este strictă , fără milă. Zgomote, fiară parcă trag după ei, răsună sabia când dă de metalul patului tot căutând...căutând...ce caută? Doamne, pe mine mă caută? Dumnezeule, ascute-ţi urechile, auzi? Auzi glasuri străine în casa noastră? Doamne, ascultă glasul meu, de ce spun oare după ce zdrăvăni : „Doamne ajută!“ dacă nu ajuţi?Ajută acuma!

            - ACUMA!!! – crede că ţipă frica în ea dar nu mişcă. Se schimbă glasurile...Unu ca doi , doi ca trei, trei ca unul....Când o fi niciunul? Nu! Să nu fie niciunul! Glasul mamei să rămână , doamne, vorba noastră să rămână, scoate-i afară! DOAMNE! Auzi?Auzi-mă , îngerelul meu, ce mi te-adus Dumnezeu...

            Treosc! Căderea cuiva zgudui zidul ascunzişului de către încăpere...Inima...mi-a stat inima! Dar suflu? Îngerelul meu, fii cu mine şi mă-nvaţă a face bine...Ce-i bine acum?! Ce-i bine? Ce? Ceeeee...?

                                                     

                                                      * * *          

 

            - Udaţi-o! Freacă-i mânuţele, tu picioruşele...Săraca e toată neagră de funingine...

            - Floriiiiaaa... – aude ca prin vis. Cu greu deschide ochii pentru a-i închide din nou. De ce plutesc oamenii aceştia? Unde mă găsesc? Ce s-a...Gălăgia asta în cap... tot se mai bat săbiile...Nu! Rochia!

            -Trage-i mai repede rochia aceasta nenorocită! Bine că nu s-au reţinut atâta de data aceasta. Lui Păun  i-a străduit şi mâna cealaltă, nu trebuia să se opună, dar î-şi apăra copilul...

            - Mamă, Pau? – şoptesc buzele învineţite.

            - Bine că ţi-ai revenit, a trecut acum, a trecut...

            - Pau? – parcă repetă zidurile .

            Mama ţintuieşte cu privirea chipul Arhanghelului Mihai dintre cele două ferestre.

            - Dacă faci dreptate, fă-o şi pe pământ!- aude Floria glasul îndârjit al mamei.

            - PAU! – ţipătul inimii în inimă rămâne.

 

                                                           * * *

 

            În tufişul din fundul grădinii se ascunde o patimă.

            - Să nu fi fost Floria şi rochiţa ei, s-ar fi dus galbenii ca niciunul... – se aude lamentul tatălui.

            - Las’ şi galbeni şi tot, să nu-l fi luat pe Pau, cine ştie când se întoarce şi dar se mai întoarce...- glasul bunicii trăda lacrimi strânse în suflet de o viaţă.

            Floria respiră adânc , vocile mai persistă un minut apoi se pierd. Ea  intră în lumea ei, unde o cheamă periniţa. I-a prosopul cusut anume pentru el, acela unul, î-l pune după gât lui Pau, apoi închide ochii în faţa primului sărut care nu se v-a întâmpla niciodată.

                                                                                                     8 ianuarie 2012 

 

 

Pavel

  ( Pe urma unei legende din familia David )

 

            Plouă mărunt, vreme de toamnă. Frânghia încă se mai clatină scurt tăiată.

            An ploios, câmpiile Uzdinului deveniseră o mlaştină. Pavel mână vacile la câmp cu zorile. Glasul morocănos al tatălui îi împrăştiase visul. Copilandru, obosit adeseori adormea adăpostit de umbra dudului  la gradina de lângă Timiş. S-ar fi dus şi el la scaldă cu Iova şi Trifu, dar se temea de furia  imprevizibilă a tatălui.

            Ziua aceea nu se deosebea cu nimic de celelalte în ultimii trei ani de când scotea vitele la păşune, ca şi mulţi alţi copii de vârsta lui. O luă pe marginea Bârnovaţei până nu i se obosiră opincile de noroiul cleios al bălţii. Discul soarelui începe să dezmurtă apa din gropile lăsate de copitele bovinelor. Poate chiar ultimul cocostârc rămas, îşi ascute ciocul imitând toaca Paştelui. Dar broaştele dorm încă în siguranţa cleiului bării. Norii se bat în cap cu soarele încă timid.

            „Mai câta, să se usche roua...Haaaaida!” îndeamnă Pavel cornutele domoale  cu gândul la un pui de somn pe care-l va trage dacă reuşeşte să ajungă primul la scorbura sălciei tufoase. Gaura ei e în gura soarelui   până către amiază.

            „Hăis!” mână căţeluşa Virga să întoarcă pe Ruja care s-a zăpăcit cu păscutul unei răchite...Totul se trezeşte, găcăitul raţelor sălbatice pregătite de drum se amestecă cu crechetul tot mai tare al broscuţelor.Doar urechea fină poate deosebi în muzica orchestrei de câmp zumzetul bucuros al bondarului.Toate acestea văzute de atâtea ori nu mai interesau ochiul adormit. Înainte de a aluneca în somnul adânc mai aruncă o privire grijulie către vacile care păşteau liniştite, chiar şi Bălanul era cu ele.

            Dincolo de vis tot dimineaţă era, soarele strălucea în culoarea nisipului, doar la creanga nucului, unde era legănuş cândva, o frânghie tăiată scurt bătea ritmic în tulpină, fără nici o adiere de vânt.Unu, doi...numără Pavel până la douăsprezece bătăi şi... sări ca ars! „Poate că o bătut zvonul , o fi douăsprăcce?” se gândi Pavel încurcat căutând cu privirea speriată vacile. „ Îs acci toace, uf, Virga-i căţauă bună!” Se apropie de ele în grabă , aruncând traista cu merinde peste umăr. „Mânc măi târzziu” se vorbeşte cu sine fără entuziasm. O altă privire descoperă stomacul umflat al Bălanului care se clătina alene ca trupul bărcii lui Ioniţă pe Timişul neliniştit. I se clarifică îndată , măcar că auzise doar din poveşti - boul a mâncat o iarbă otrăvitoare ... Amărât, cu pasul care ar merge mai mult doi înapoi decât unul înainte, îndrumă vacile spre casă.

            Acasă descărcau porumb, era una din ultimele trăsuri pentru anul acela, mai vreo zi uscată şi gata culesul. Cei din trăsură îl văzuseră încă din depărtare: „Cce-i cu Pavel dă aducce vaccile aşa dă dăvreme?!” se întrebă mirată Măgdălina, sora lui Pavel. Bunicul  tuşi în sec în semn de neaprobare, iar tatăl, o fire năgie, aruncă cotăriţa în hambar  zbâcnind-o: „ Acuş vigiem!

            Pavel în mintea sa dresă zeci de explicaţii , dar nici nu ajunse să deschidă gura, fiindcă tata Gheorghe dintr-o privire  înţelese ce s-a întâmplat Bălanului  şi îi şi arse o palmă bună. Vorbele  spuse printre scrâşnitura dinţilor scuipară obrazul zglemenit al lui coplului: „Să nu ce măi văd acasă dacă moare bou !”

            Băgară boul în staul , lăsară şi porumb şi tot, chemară pe Iordan care se pricepea la bolile vitelor, acesta veni într-o fugă , împunse stomacul vitei, un aer împuţit umpluse nările celor adunaţi,stomacul vitei se mai destinse...Iordan şopteşte a pierdere : „Să aşceptăm, alta nu-i dă făcut...”

            Suduituri, cerţi, că, de ce asta, de ce aşa, mama Solomia printre lacrimi: „Las’ că-i copil, cce el şcie...” „ Pră dracu-l şcie?” tună glasul bunicului nemulţumit...Nimeni nu observă că Pavel nu-i prin apropiere.

            Cade o noapte neagră, preocupaţi de soarta boului uitară de cină...”Pagubă maaare...Să-l fim vindut , câţ’ bani...” „Să-l fim tăiat barim, carne , măăă...” Vecinii vin, se duc...” Că aşa o fost la Niţă de prăstă bară măi anţărţ..” „ O scăpat?...”Clătinatul de pălărie taie sclipirea de speranţă,  vorbind  de viaţa scurtă a boului lui Niţă...Iar înnegresc  feţele în aşteptare...

            Cântecul cucuvelei anunţă miezul nopţii. Norii şi-au împreunat mâinile peste cer. Ploaie mărunt de toamnă peste porumbul auriu nedescărcat. Pe creanga  nucului de după hambar  se leagănă trupul istovit al lui Pavel. Ploaia spală opincile de noroiul Bârnovaţei de azi dimineaţă în locul mamei. Doar frica rămase împietrită în ochii larg deschişi. Limba învineţită înecase  încă în  gât voinţa de a se împotrivi. În foşnetul nopţii  se poate denota  regretul unui copil: „Asta  s-o putut întâmpla orişicui, orişicui...  şâ ţâie, tată!”

            Sufletul Bălanului zbură către sufletul lui Pavel în aceeaşi noapte. Acum ambii zburdă fericiţi pe meleagul paralel, alinaţi de razele soarelui de culoarea nisipului. Rămase doar frânghia tăiată scurt de pe care-l scoborâseră în zori pe Pavel să bată scurt  intervale de douăsprezece bătăi – doisprezece anişori şterşi de ploaia măruntă de toamnă...

                                                              ( 29 martie 2012)

 

 

Pretprazničko veče (Šantić)

Miris pečenih kobasica na žaru , a post. Otac nije bio najbolji vernik, ali mi jesmo osećali njegovu ljubav, u tom mirisu, u pregrštima vrckajućih  kokica kad se najmanje nadaš, u širokom osmehu za nas sačuvan. Pucketanje vatre ublažava fijukanje decembarskog vetra. Širi se i miris kolača kućom  koji se smeju jesti tek par dana kasnije, za Božić. Dečije pitanje „A što se ne može ovo pojesti i bez pravljenja torte?“  ostaje do danas bez glasnog odgovora.

Nervoza u majčinim pokretima tih pretprazničkih dana jeste i moja nervoza 20-ak godina kasnije. Stabilizacija , novo ime za stare krize, vreba i našu božičnu trpezu. Traže se recepti torta sa jednim jajetom, a ono dečije se ponavlja: „A što ne može ovo sad da se pojede, što mora torta da se pravi?“

Umesto majčinog uzdaha, moje suze u oku. Društvo, status, šta će reći komšije, kumovi...

Dosta!

Večeri provodim sama, pretpraznične i praznične. Deca su odavno porasla, neguju svoju decu. Da li se i pitanja ponavljaju? Verovatno, jer i sad su neke krize aktuelne, ali ja torti više nemam. Pojedem  tek kupljene sastojke bez griže savesti u odnosu na torte komšija, a kumovi odavno su sa scene nestali.

Jesam li prekinula nit pretprazničkih mirisa u svom genetskom kodu? Volela bih da sam im utkala mir u DNK , oni ionako ne znaju više kako izgleda kad tiho pucketanje  vatre ume da nadjača hujanje besnih zimskih vihora.

3.12.2013.  ( Na času pismenog zadatka III 1 razreda)

 

 

 

Mesto moje drago 

Siget. Ada. Ostrvo detinjstva i ljubavi – Uzdin.

Tamo let roda još uvek posećuje  čak i snove nerotkinja. Svinje su odavno završile svoj ovozemaljski hod na trpezama seljana, samo je još kravama dozvoljena plovidba , kao usporenim brodovima, sporednim ulicama mog detinjstva.

Onaj koji je shvatio efemernost svega pa i uzdinskih nošnji, već decenijama odmara svoje kosti na uzdinskom groblju. Adam Doklean je sinonim za prometeja naivnog slikarstva u Uzdinu. Sve više njih se sada druži sa one strane zavese, ali su bar načinili pokušaj  da na svojim slikama zaustave lepotu svog vremena.

Danas sva mesta liče jedna na drugo. Ista vrsta komaraca živi na račun naše genetski modifikovane krvi. Istim otrovima tretiraju  i sirak i ono malo zaluđenika koji će dati ne samo svoj znoj no i svoj život za rodnu grudu.

Nas ostale tretiraju istim pesticidima, ali na drugim njivama. Poneki još pošalje svoj prah prahu Uzdina, većini se gubi trag imena po svetu. Sve iskrivljeno i adaptirano, ali ne i prihvaćeno – nekada uzdinsko.

Uzdin nam je dao život, prehranio   i kao pravi roditelj, pustio nas je da sami biramo puteve svog stvaranja i svog nestanka. Nevidljiva pupčana vrpca , vezana za toranj crkve, zazvoniće kad duši bude bilo vreme za povratak.

( Na času pismenog zadatka sa II 2,   7.12.2013)

                                                      Nazad na Svitanja