Spira mirabilis

 Draga David                 

                                 IZ  ŠKOLSKIH  KLUPA

Jesen

9.9.1975.

            U učionici je toplo , čak pretoplo za ove jesenje dane. Nastavnica nam priča nešto monotono. Te njene reči plove iznad moje glave, nikako ne mogu da shvatim pravi smisao.  U mojoj glavi se vrzmaju druge misli , jesenje, melanholične , o završetku raspusta, jedne ljubavi. Tužni izgled dvorišta primorava me da mislim da je ono nekada bilo zeleno i veselo.

            Zelena trava od nekada danas se  umorno povija u pravcu vetra, ona žudi za rosom, za letnjim noćima sa zvezdama i mladim mesecom. Suvo  lišće pada ,  gole grane izgledaju kao prosušeni izvor suza. Sa dolaskom jeseni sve prima tmuran izgled koji bi oneraspoložio i najvećeg optimistu.

            Bliži se kraj časa, nastavnica još uvek priča nešto višim tonom jer žuri. Zvonilo je. Završava se čas, ali jesen tek počinje i naše tužne misli će nam se vratiti samo ako jednom pogledamo kroz prozor.

 

 

Dialog imaginar cu Cesare Pavese 

            Un om de o statură mijlocie şi cu o fizionomie de italian nehrănit, plus  luleaua în colţul gurii , care pare că stă singură acolo şi că nimeni nu a pus-o , nici n-o ia, plus o frunte înaltă, semn de  inteligenţă – egal Cesare Pavese.

            Cesare Pavese într-un palat boieresc , dar cu suflet de proletar. Om cu gânduri ascunse. Apar în faţa lui ca ziaristă dar în acelaşi timp îmi dau seama că încearcă să pătrundă acel zid profesional, fără vreun efort special , şi reuşeşte.

            După o scurtă prezentare se desfăşoară dialogul, adică presupusul interviu.

            Îl întreb de ce se repetă în jurnalul său cu titlul Meseria de a trăi motivul sinuciderii. Îmi răspunde cu nişte fraze din jurnal:

            „Ar fi de mirare să fie altfel: se adună, se adună mânii, umilinţe, cruzimi, nelinişti, lacrimi, frenezii şi până la urmă apare un cancer, o nefrită, un diabet, o scleroză care ne distruge. Et voilà”

            „Singurătatea  e suferinţă – împerecherea e suferinţă – acumularea e suferinţă – moartea este sfârşitul tuturor.”

            Părerea pesimistă a autorului despre viaţă lasă de discutat, mai ales cu privire la sinucidere. Hesse de altfel spunea în Lupul de stepă că omul este liber să-şi aleagă data morţii şi că aceasta îl scuteşte de multe necazuri. Pavese nu-mi povesteşte despre încercările sale de sinucidere, aşa că eu continui cu întrebările. Următoarea întrebare se referă la concluziile sale pline de  contradicţii în tot ceea ce spune despre viaţă, oameni şi emoţiile lor. Astfel el spune:

            „ Când suferi , crezi că dincolo de cercul în care eşti prins există fericirea; când nu suferi, şti foarte bine că aşa ceva nu există şi suferi atunci că suferi din pricină că nu suferi deloc.”

             sau

            „ Ca să posezi ceva sau pe cineva, trebuie să nu i te dai cu totul, să nu-ţi pierzi capul, ci să-i rămâi superior. Dar e o lege a vieţii că te bucuri numai de ceva căruia i te dai cu totul.”

            „ Iată însă cel mai cumplit lucru: arta vieţii constă în a ascunde persoanelor celor mai dragi propria bucurie de a fi cu ele, altfel le pierzi.”

            - C’est la vie! – răspunde simplu Pavese ( ca şi omul pus să critice ţara şi orânduirea şi a căruia unica critică este un scuipat scârbit) – Vezi – continuă el totuşi – noi nu ştim ce se tot întâmplă în creierul omului dar se poate presupune datorită oamenilor înşişi. Astfel eu încerc în operele mele să descriu nişte personaje pe care deobicei îi cunosc în viaţa personală dar nu le spun pe nume, pentru a-mi mărturisi în jurnal incapabilitatea de pătrundere în psiha omului , deoarece nu mă cunosc bine nici pe mine.

            - Citind opera d-voastră ne întrebăm ce rost are viaţa unui om dacă tot nu aduce nimica bun aceluiaşi om care o şi trăieşte.

            Rămân fără răspuns. Probabil răspuns nici nu există, doar constataţia că nimeni nu doreşte să se nască înainte de a se fi născut. Naşterea nu poate fi solicitată, măcar nu de persoana în cauză. Răspunsul categoric la o asemenea întrebare poate fi şi sinuciderea scriitorului, de data aceasta reuşită. Şi iarăşi întrebări: De ce? Singurătate? Deziluzie? Neînţelegere? Incapabilitate de acomodare?

            Fără răspuns.

 

 

O cură de slăbire

            V-aţi măsurat azi mijlocul? V-aţi cântărit de curând? Dacă n-aţi făcut nici una, nici alta, dezbrăcaţi-vă în faţa oglinzii. Ce vedeţi? O femeie din seria produselor lui Rubens. Strâmbaţi din nas, deci , nu vă place. Acum vă gândiţi bine ce aţi mâncat azi, probabil un dejun englezo-american plus un prânz franţuzesco-vienez cu nianse ungureşti şi o cină faimoasă fiindcă chiar azi s-a întâmplat să vă fie ziua de naştere. Cred că sunteţi de acord că nu mai trebuie amintite bomboanele şi şocolăţile mâncate pe furiş . Am nimerit meniul de azi? Şi mâine şi în zilele ce urmează dinamica înfruptării va fi aceeaşi.

            Ca să nu mai căscaţi gura tot întrebându-vă  de unde ştiu toate acestea, vă voi spune că şi eu am făcut tot la fel. Şi ştiţi ce m-a trezit ? O rubrică într-un ziar de mâna a doua cu titlul ”O cură de slăbire”. Rubrica avea următorul conţinut.

            „V-aţi îngrăşat? Doriţi să slăbiţi?

            Dacă la ambele întrebări răspunsul este afirmativ, atunci sfatul nostru  este să înscrieţi o facultate oarecare pentru a deveni student. Viaţa de  student în adevăratul sens al cuvântului, cu dormitul la căminul studenţesc şi mâncatul la cantina studenţească  vă garantează o slăbire continuă pe parcursul a cel puţin patru ani. Cei curajoşi , înainte!”

            Mulţi au ascultata sfatul şi acum admiră femeile lui Rubens doar în tablouri!

 

 

Anul nou sârbesc sau Sf. Joi

            Un alt An nou, 14 ianuarie 1983., 00.05h.

            Noaptea mă cuprinde în mrejele ei ameţitoare. Aşi dori să vă spun :”Noapte bună!” la toţi, la cunoscuţi şi la necunoscuţi. Sunt singură cu gândurile mele, sunt singură cu cărţile , cu filele acestea uscate care ştiu atâtea lucruri, singură cu timpurile care dorm în această noapte de ianuarie. Singură cu muzica. Cu 13 garoafe. Eu şi noaptea. Şi gândurile, acea apă care curge, acele tulburări care te adorm, te alină, te scaldă. Unde sunteţi acuma , prietenii mei?! De ce chiar în această noapte n-am lângă mine un suflu cald, o inimă care să vegheze cu mine? De ce chiar în această noapte luna s-a ascuns după nori ? Să nu văd pendula vremii care trece?

            Lacrimile care-mi atârnă de pleoape,  pustiind sufletul,  descoperă  goliciunea lui şi singurătatea mea.

            Doresc o mare înfuriată de cuvinte în locul acestei tăceri apăsătoare. Tăceri mute, aspre, care crestează întunericul şi-mi scoate din adâncul sufletului remuşcări. Nu sunt vinovată cu nimic şi totuşi...fiecare las’ să-şi trăiască viaţa sa. Fiecare las’ să-şi adoarmă remuşcările sale, las’ să-şi găsească prietenii singurătăţii proprii.

            Dar noaptea? Cine mi-e prieten în noaptea  aceasta? Întunericul. El mă trimite la gânduri care-mi înfierbintă sângele pentru ca apoi să mă lase într-o aşteptare. A cui? Poate în aşteptarea nopţii următoare şi a întunericului binefăcător care ascunde totul. Mă ascunde şi pe mine. Nu mă mai găsesc, totul îmi este atât de  indiferent, atât de banal. Toată viaţa aceasta măsurată prin minute care zboară.

            Noaptea aceasta îmi sunt indiferentă mie însămi.

 

 

Autobiografia Singurătăţii

            Mă numesc Singurătate . Mi-au spus că sunt „copil din flori”. Nimeni încă n-a reuşit să descopere  de unde provin. Bătrînul Freud a elaborat o teză cu titlul „Provenienţa singurătăţii”.  A citit-o cineva?! Poate că unicii care mi-ar fi putut descoperi părinţii au fost Marx şi Engels dar ei s-au interesat ( doar în treacăt ) de psihologia colectivului, iar dacă avem colectiv, nu mai avem singurătate, deci, eu dispar.

            Totuşi, dacă nu mi-am găsit părinţi, mi-am găsit fraţi şi surori. Astfel, am pe fratele meu Vântul care mă poartă pe aripile lui  de la individ la individ. Am pe surorile mele Tristeţea şi Melancolia. Cândva am fost foarte apropiată şi de soră-mea mai mică  Neîncrederea, dar acuma ea este în posesia oamenilor, aşa că    ne-am îndepărtat simţitor. Mai am şi pe surorile mele vitregi Fericirea şi Veselia, de care mă feresc de la naştere.

            Am vrut să vă mai spun că iubesc cel mai mult nopţile lungi  şi zilele mohorâte, iubesc despărţirile , dejnădejdile şi nefericirile, pentru că atunci domnesc eu – Singurătatea , atunci devin plictisitoare în insistenţa de a exista, devin sadistă chiar şi mă distrez de minune.

            Dar odată cu venirea primăverii, odată cu apariţia Dragostei, eu mă retrag, sunt osândită la exil. Atunci îmi caut un colţ de stâncă  de care mă agăţ, aşteptând aripa Vântului singură în singurătatea singurătăţii lui Bacovia.

 

 

Banii

          Găsim bani pretutindeni, de la monede din cele mai mărunte pe culoare , în fântâne arteziene, dar şi bani în seifuri bine camuflate.

            Banii au apărut demult ca o convenţie socială iar azi au devenit o problemă a societăţii dintre cele mai grele de rezolvat. Despre bani se discută cu orele la şedinţe, pentru ei se ceartă sute şi mii de familii, banii sunt aceia care duc oamenii la închisoare, ei sunt aceia care deschid porţile raiului.

            Sunt o adevărată tragedie banii aceştia. Fără ei nu eşti nimic, cu ei totul. Banii au devenit un idol pus pe cel mai înalt piedestal în viaţa unora.

            Zi de zi ne împiedicăm de acest termen. Dimineţa începe cu bani de autobuz, bani pentru ziarul matinal, pentru cafea, pentru dejun, ţigare... Ziua continua cu bani pentru..., dă-mi bani de..., n-am bani ... Chiar şi visele ne sunt pline de bani. Se visează comori încă nedescoperite, grămezi de bani ca ale avarului lui Molière, banii lui Bonny&Clyde. Bani, bani, bani... şi iar bani şi nicicând deajuns. BANI !!!

            Se aud discuţii între prieteni de felul: „Cămaşa asta este frumoasă dar m-a costat atât şi atât...” sau „ Am cumpărat o carte de atâţia şi atâţia dinari, cred că e Dostojevski...”   sau „ Şi-a băut ultimul dinar...” Pretutindeni doar cifre, bani, coloane vavilonice, am ajuns ca să ne depindă sănătatea de bani.

            Banii devin o lume miraculoasă, o lume tainică deseori, o lume de a cărei prezenţă ne bucurăm, dar în acelaşi timp ne speriem de probabila absenţă a lor. Banii ne împresoară, ne învăluie, ne sufocă. Cu banii totul, fără bani , nimic.

            Eşti nevoit să lucrezi pentru a avea ce cheltui, iar ei, acelor bani câştigaţi, le cresc picioare, sute de picioare şi fug, aleargă, sunt doar în treacăt în mâinile noastre, ca şi noi în ochii Domnului. Rămâne impresia că au ajuns aşa de greu , dar se duc ca vântul. Nu auzi bine nici zăngănitul monedelor, nici foşnirea bancnotelor noi, care ar părea muzica lui Bach pe care am asculta-o la infinit.

            Ce ar fi dacă printr-o convenţie n-ar mai exista bani?

 

 

O pagină de jurnal

            18 iunie 1981. Cerul văzut din unghiul ferestrei unei locuinţe. Privirea îmi cade pe capetele bătrânilor şi ale copiiilor de pe bulevard. Seara e plină de miresme de castani. Ce-o fi gândit oare Teodoreanu într-o astfel de seară? Ce gândesc capetele acestor plimbători care arată aşa de paşnici ? Ce gândesc nebunii la această oră?

            Îi  văd , pe nebuni, defilează înaintea ochilor mei, par reali.  Bătrâni cu riduri şi cu comportamentul lui Napoleon, trec bunicuţe încredinţate că sunt Cleopatra sau Rakel Welch, tineri care au înfăptuit ceva rău şi acuma  retrăiesc momentele acelea pline de cruzime, unii cu feţele aspre şi neîncrezătoare, alţii cu zâmbete de imbecil. Defilează victimele războaielor cu ochi speriaţi, se aruncă la pământ şi se ghemuiesc  cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, la un semnal perceptibil doar lor. Se plimbă schizofrenici cu expresii blânde şi încântate ale feţei sau furioşi ca leii.

            La un moment dat îmi dau seama : deja vu! Toţi aceşti nebuni sunt văzuţi şi în lumea noastră, a celor normali! Avem şi noi Napoleoni ai industriei, Rakel Welch a unei fabrici, deţinuţi ai vieţii şi ai capriciilor morale, schizofrenici moderni – oameni cu două feţe...

            Şi de ce ar fi atunci nebunii închişi şi trataţi ca nebuni, când întâlnim şi în viaţa de toate zilele aceleaşi forme de existenţă?! Mă întreb care sunt nebunii adevăraţi , cei care se plimbă pe bulevard sau cei închişi?

            Seara continuă cu mişunarea mulţimii pe bulevard, cu nebunii după gratii si cu mine la fereastră.

 

 

Cine are carte - are parte 

            Eu am carte, chiar am mai multe cărţi, care-mi sunt un problem aparte la cămin fiindcă nu avem unde să le punem, astfel ele stau înşirate  pe masă, pe pat şi sub pat, peste tot. Câteodată ele trec şi prin mâiniile  cuiva care vine în vizită şi n-a auzit în viaţa lui de limba română.  Acum se pune întrebarea : am eu şi parte fiindcă am carte, adică cărţi?

            S-ar putea spune că am, deoarece aşa spune titlul proverbul. Dar cine a inventat acest proverb? Proverbele provin din popor, dar mai ştie şi ăla care l-a inventat ce a vrut să spună? Ne-a vorbit un profesor de o întâmplare a lui. Anume, s-a dus la o expoziţie de artă modernă şi a văzut un tablou foarte interesant. Tot tabloul era colorat în negru , doar într-un colţ era un punct alb. S-a întrebat , bineînţeles, ce a vrut să spună pictorul prin acest tablou. Pictorul fiind de faţă , profesorul l-a întrebat direct. Pictorul îi răspunde că la început ştia el şi D-zeu ce reprezintă tabloul, acum ştie doar D-zeu, el a uitat.

            Făcând analogie cu povestea profesorului aşi zice că eu pot înţelege din proverbul meu ceea ce vreu, sau mai bine spus, aceea ce-mi convine adică  aceea ce  este accesibil minţii mele actuale.

            Cred eu că acela care  are carte, adică anumite cunoştiinţe, are şi parte, adică se descurcă mai bine în viaţă...Asta nu înseamnă ce ceilalţi nu se descurcă mai bine decât cei cu carte... Aici ar trebui să înceapă o discuţie în stilul : de ce aşa  şi nu pe dincolo , şi pentru ce asta şi nu cealaltă, dar... n-am chef de polemică. Punct!

 

 

8 noiembrie 1982

  

        * * *

Poezia.

Mă înconjoară

rime

şi poeţi.

Valuri,valuri peste tot

şi peste mine,

peste rime.

 

Azi am început să zbor

fără aripile lui Icar.

M-am îndrăgostit?

Deloc!

Mi-am ucis

poeziile,rimele.

 

Sinucidere. 

 

 

         * * *

Azi am devenit poetă

pe o undă transparentă

a melancoliei.

Mă doare. Mă doare

singurătatea lumii,

imbecilitatea puterii

şi a simţurilor.

Îmi vine să răcnesc

pustiului

plutind pe aceeaşi

undă transparentă

a melancoliei.

  

                                                         Nazad na Svitanja